Joi la 3 aveam intalnire cu Levi, proprietarul avionului pe care am facut scoala, pe aerodrom, ca sa facem un raid la Targu Mures unde urma sa fiu luat in primire de examinator pentru marele test.
   Am ajuns la noi la aerodrom pe la 2 jumatate si imediat am fost luat in primire de instructor, Csabi, daca am facut traseul si daca mi-am calculat planul de zbor. Luat ca din oala, ma gandeam ca probabil in sinea mea nu mi-a venit sa cred pana in ultimul moment ca intr-adevar a sosit ziua cea mare si nici nu ma uitasem pe harta, desi stiam de cateva zile bune ca urmeaza un raid. N-am apucat insa prea mult sa le gandesc, mi-am luat avionul in primire si am simtit un fior de emotie cand am vazut ca instructorul se indeparteaza incet catre zebra. Am zburat la simpla, dar niciodata cu altcineva in avion, si intotdeauna in zona aerodromului. Urma sa zbor de data asta cu Levi. Era un fel de rupere de cuib, primul zbor al puiului dupa ce mama l-a invatat sa intinda aripile…

   Noroc ca in aviatie nu prea ai timp sa te lasi napadit de emotii. Odata urcat in avion, lucrurile se precipita si ai prea multe de facut. Pana s-a incalzit motorul, am luat harta in primire si am facut cu Levi traseul si timpii de zbor. Apoi cu aprobarile de rigoare am aliniat avionul pe pista, cu ochii pe sus, ca incepuse si zborul planoarelor. Nu imi tremurau mie bine genunchii, imi mai zice Levi ca trebuie sa ma ocup in intregime si de comunicatiile radio (lucru normal de altfel) ca sa simt inima in gat.
   Lucrurile s-au mai linistit cand l-am auzit pe Csabi calm in casca cu aprobarea de decolare. Motor in plin si destul de repede eram deasupra zebrei si a planoarelor ce asteptau sa decoleze si ele. Imediat am intrat cu turnul aeroportului Cluj si am luat cap compas Targu Mures. Era o zi minunata de toamna, iar avionul torcea cuminte si noi pluteam deasupra ogoarelor peste care se ridica din loc in loc cate un suior subtire de fum. Dupa doua trei replici cu controlorul de zbor, m-am simtit in sfarsit in largul meu, cam asa cum un alergator trece de punctul critic si parca i se ridica un sac de pe spate.
   Pe undeva deasupra unui satuc am ramas fara lista de frecvente, deoarece atunci cand a ridicat-o Levi din buzunarelul ei a ajuns prea aproape de gemuletul deschis si dusa a fost. Am rezistat tentatiei sa coboram dupa ea, asa ca am continuat drumul. Si tocmai ce-mi povestise Levi de ce nu mai are lista folie de plastic protectoare, ca fusese utilizata pe post de punga de un pasager … mai sensibil…
   Dupa vreo 15 minute deja vedeam fumul de la Azomures, iar turnul aeroportului Targu Mures ne-a dat cale libera catre aerodrom, care era pustiu. Am facut o trecere la verticala, sa vad mai bine pista si sa vedem maneca de vant. Aceasta era inerta. Apoi virajul 1, 2, 3 (la 3 am cerut aprobare de la turnul aeroportului care mi-a aprobat-o amuzat), alinierea si eram pe teren solid. De fapt vorba vine, ca dupa ce am asezat avionul si pana l-am oprit, am crezut ca ne demontam de tot asa bine ne-au scuturat gropile de prin iarba.
   Am facut cunostinta apoi cu cel care urma sa ma examineze, un om bland si calm, care mi-a explicat ca nu am de ce sa am emotii, adevarul e ca si el de-abia asteapta sa zboare un pic. Eram singuri pe camp (in afara de cativa spectatori si de cateva zeci de ciori vesele ca nu le bate nimeni la cap) asa ca am decolat destul de repede, am luat viteza si inaltime si am lasat mansa examinatorului. Acesta a coborat la firul ierbii si am facut o trecere cu muulta adrenalina deasupra aerodromului cu 230km/h. Apoi mi-a lasat mansa si am continuat examenul.
   La un moment dat, cand eram paralel cu pista, examinatorul calm imi opreste motorul si imi zice “acum sa-l punem jos”. Am simtit un fior, dar cum am zis inainte, in aviatie nu prea ai timp de astea. Am adus avionul la viteza optima de planare, cu ochii la pista. Elicea a mai zvacnit de cateva ori, apoi, fara sprijinul motorului, s-a oprit de tot. Nu se mai auzea decat aerul suierand in jurul cabinei. Este o senzatie extraordinara, de adrenalina amestecata cu teama, cu simturile ascutite la maxim. Doar asa i-am putut intelege cu adevarat pe planoristi. Virajul 3, luat mai scurt ca de obicei, apoi l-am aliniat cu pista si avionul ascultator plana incetisor. La cativa metri de pamant, botul usor ridicat si ne-am asezat pe rotile din spate, apoi si roata din fata a simtit gropile, eram in siguranta. Am pornit apoi motorul si am rulat catre ceilalti care ne asteptau.
   Eram intr-o stare greu de descris, imi simteam inima cum bate sa sara din piept, iar aerodromul se invartea cu mine. Am coborat ametit din avion, si am primit felicitarile de rigoare.
   Dupa toate formalitatile, ne-am urcat din nou, de data asta cu Levi si am refacut drumul de intoarcere la Cluj. Aici aceeasi activitate cu planoare, dar parca aerodromul arata altfel. De data asta il vedeam in alta lumina si cu alti ochi. Ma simteam mai legat de avionul pe care il pilotam, si mai ales simteam ca am avut oameni extraordinari langa mine care mi-au dat aripi, la propriu, care m-au ajutat sa ajung acolo unde visam cu ochii deschisi, copil fiind, cu ochii catre cer la pasarile acelea mari si albe.

Categories: Aviatie
2 Comments »